Dan Lungu - "In iad toate becurile sunt arse"

Dan Lungu - autor contemporan, traieste la Iasi, unde conduce Muzeul Literaturii Romane, organizeaza anual Festivalul International de Literatura si Traducere, preda la Catedra de Sociologie a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza". Este apreciat pentru proza satirica si limbajul plin de umor. Cateva dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt "Raiul gainilor", "Sunt o baba comunista" (roman ecranizat in 2013), "Cum sa uiti o femeie", "Proza cu amanuntul".

"In iad toate becurile sunt arse" e o carte care m-a facut sa ma gandesc, printre altele, si la muzica hip-hop (Parazitii: "Instig la cultura/ nu doar sa duci sticla la gura" etc. etc.). Asta pentru ca abunda in exprimari argotice si pentru ca e scrisa din perspectiva unui betivan ratat care, ca orice alcoolic, nu prea isi recunoaste viciul. Totul in ciuda unei neveste habotnice, a carei prezenta nu mai reuseste sa-i trezeasca dramul de constiinta din el:

"Se ruga fara sa se miorlaie, stapana pe sine, dar smerita, cu cuvinte imbibate de lacrimi, nori negri si sterpi, care nu taraie cu una cu doua, ci doar in furtuni dezlantuite, se ruga cu demnitatea la limita disperarii, catre creatorul tuturor lucrurilor, al celor vazute si al celor nevazute, al celor simple si al celor complicate, sa-l dezbare pe pacatosul de barbat de darul betiei. Desigur, barbatul ei era chiar el. Cuvintele indirect mustratoare ii picau greu, fierbinti ca plumbul topit, cu atat mai mult cu cat le socotea fabulatii nerusinate. La inceput, auzite din dormitor in timp ce el motaia cinstit si neprihanit in fata televizorului, asemenea vorbe l-au lovit cu barosul, apoi cu ciocanul, apoi cu ciocanelul, iar acum ii desfac sufletul cu surubelnita in cruce. Desigur, spera din toata inima ca atoatastiinta divina sa-si intre in atributiuni si sa deconspire exagerarile consoartei, iar ingerul Domnului sa pogoare diafan pe langa lustra, sa se aseze pe mana cu cesulet si sa spuna: mai usurel, femeie! Astepta asta de cativa ani buni, sub diferite si intortocheate variante, insa ce inseamna cativa ani pentru Cel Etern decat o clipire de gene? Ei da, avea rabdare cat sapte batrani chinezi laolalta si, in asteptarea clipei de gratie, zemos-razbunatoare, se prefacea ca nu aude, isi astupa urechile cu ceara indiferentei jucate si isi anestezia tresaririle de orgoliu de preferinta cu vin rosu demisec."

Protagonistul penduleaza intre prezentul dezamagitor, de la care nu mai asteapta nimic, si rememorarea unei adolescente savuroase, punctand mortile succesive pe care le-a trait pana cand a atins ultimul stadiu al degradarii, al incremenirii.
Te pune pe ganduri partea asta cu mortile succesive pe care le traim in diferite etape ale vietii si am impresia ca nimeni nu scapa de astfel de experiente...

"Oamenii au o singura viata, insa mai multe morti. Cel putin asa e el. Fiecare moare de cate ori poate suporta chestia asta. Unii au ajuns chiar la zece bucati. Cu cat mori mai des, cu atat esti mai viu. Cine nu mai e in stare sa moara inseamna ca e mort de mult. Cand era copil, murea de rusine, insa asta nu se pune. E doar un fel de repetitie pentru mortile adevarate, cele care nu dor pe loc, insa a caror durere se intinde ca o coada de cometa, timp de mai multi ani. Cand a terminat liceul, a murit a treia oara. A patra oara n-a fost decat ca un fel de lesin. Poate are sapte vieti, ca pisicile..."

Apropo de teoria asta, eu cred ca nu trebuie sa mori chiar de sapte ori. E suficient o data-de doua ori, ca sa nu-ti mai fie frica de nimic! :-)