Am avut norocul sa intalnesc destule persoane pe care le admir, de care sunt apropiata si care ma inspira. De obicei, le-am vazut mai intai in plina glorie: conduita exemplara, carisma, competenta, corectitudine, empatie si toate celelalte... ce sa mai vorbim, o suma de calitati demne de invidiat, etalate cu naturalete si convingere. Dar, vai! cata luciditate, atata drama. Urma sa aflu, de la fiecare, ca a existat o vreme cand au stat la masa cu depresia, o vreme in care au fost vecini cu disperarea sau poate chiar au privit moartea in ochi.
Si... DA! biografiile oamenilor minunati din viata mea imi arata ca esecul a fost, pana la urma, de bun augur. Ca fara acel sut in fund primit de la soarta n-ar mai fi atins acelasi nivel de dezvoltare. Pentru ca orice refuz, orice dezamagire crunta, orice nereusita in plan profesional sau personal te pune pe ganduri, te face sa cauti raspunsuri, te misca din loc (sau cel putin asa ar trebui).
Eu cred ca esecul e semn bun, fiindca - oricat de paradoxal ar suna - el anunta posibilitatea atingerii succesului, anunta evolutia inevitabila. E drept ca de la un capat la celalalt e cale lunga, dar ce putem face? Scoala vietii e adevaratul invatamant obligatoriu pentru fiecare dintre noi. Si e o scoala cu programa interminabila, o scoala care schimba zilnic regulile jocului, una in care nu stii niciodata cand ai examenul final, o scoala in care esti elev si profesor in acelasi timp, premiant in multe si totusi repetent permanent la cate ceva...
