Dan Lungu - "In iad toate becurile sunt arse"

Dan Lungu - autor contemporan, traieste la Iasi, unde conduce Muzeul Literaturii Romane, organizeaza anual Festivalul International de Literatura si Traducere, preda la Catedra de Sociologie a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza". Este apreciat pentru proza satirica si limbajul plin de umor. Cateva dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt "Raiul gainilor", "Sunt o baba comunista" (roman ecranizat in 2013), "Cum sa uiti o femeie", "Proza cu amanuntul".

"In iad toate becurile sunt arse" e o carte care m-a facut sa ma gandesc, printre altele, si la muzica hip-hop (Parazitii: "Instig la cultura/ nu doar sa duci sticla la gura" etc. etc.). Asta pentru ca abunda in exprimari argotice si pentru ca e scrisa din perspectiva unui betivan ratat care, ca orice alcoolic, nu prea isi recunoaste viciul. Totul in ciuda unei neveste habotnice, a carei prezenta nu mai reuseste sa-i trezeasca dramul de constiinta din el:

"Se ruga fara sa se miorlaie, stapana pe sine, dar smerita, cu cuvinte imbibate de lacrimi, nori negri si sterpi, care nu taraie cu una cu doua, ci doar in furtuni dezlantuite, se ruga cu demnitatea la limita disperarii, catre creatorul tuturor lucrurilor, al celor vazute si al celor nevazute, al celor simple si al celor complicate, sa-l dezbare pe pacatosul de barbat de darul betiei. Desigur, barbatul ei era chiar el. Cuvintele indirect mustratoare ii picau greu, fierbinti ca plumbul topit, cu atat mai mult cu cat le socotea fabulatii nerusinate. La inceput, auzite din dormitor in timp ce el motaia cinstit si neprihanit in fata televizorului, asemenea vorbe l-au lovit cu barosul, apoi cu ciocanul, apoi cu ciocanelul, iar acum ii desfac sufletul cu surubelnita in cruce. Desigur, spera din toata inima ca atoatastiinta divina sa-si intre in atributiuni si sa deconspire exagerarile consoartei, iar ingerul Domnului sa pogoare diafan pe langa lustra, sa se aseze pe mana cu cesulet si sa spuna: mai usurel, femeie! Astepta asta de cativa ani buni, sub diferite si intortocheate variante, insa ce inseamna cativa ani pentru Cel Etern decat o clipire de gene? Ei da, avea rabdare cat sapte batrani chinezi laolalta si, in asteptarea clipei de gratie, zemos-razbunatoare, se prefacea ca nu aude, isi astupa urechile cu ceara indiferentei jucate si isi anestezia tresaririle de orgoliu de preferinta cu vin rosu demisec."

Protagonistul penduleaza intre prezentul dezamagitor, de la care nu mai asteapta nimic, si rememorarea unei adolescente savuroase, punctand mortile succesive pe care le-a trait pana cand a atins ultimul stadiu al degradarii, al incremenirii.
Te pune pe ganduri partea asta cu mortile succesive pe care le traim in diferite etape ale vietii si am impresia ca nimeni nu scapa de astfel de experiente...

"Oamenii au o singura viata, insa mai multe morti. Cel putin asa e el. Fiecare moare de cate ori poate suporta chestia asta. Unii au ajuns chiar la zece bucati. Cu cat mori mai des, cu atat esti mai viu. Cine nu mai e in stare sa moara inseamna ca e mort de mult. Cand era copil, murea de rusine, insa asta nu se pune. E doar un fel de repetitie pentru mortile adevarate, cele care nu dor pe loc, insa a caror durere se intinde ca o coada de cometa, timp de mai multi ani. Cand a terminat liceul, a murit a treia oara. A patra oara n-a fost decat ca un fel de lesin. Poate are sapte vieti, ca pisicile..."

Apropo de teoria asta, eu cred ca nu trebuie sa mori chiar de sapte ori. E suficient o data-de doua ori, ca sa nu-ti mai fie frica de nimic! :-)  

Iv Cel Naiv - "Versez"

Iv Cel Naiv se autodefineste drept "un tip fictiv", in timp ce publicul il numeste deja "poetul anonim care a cucerit internetul". Autorul dornic sa-si pastreze identitatea secreta vorbeste despre sine cu simplitate si umor, insistand asupra ideii ca oamenii ar trebui sa se bucure de arta, nu de autor. "Inginer la baza, visator profesionist, donator universal de poezie si salvator in viata de zi cu zi. Sunt tatal a doua fete de la care invat tot felul de chestii. Sunt din Focsani si am vrut sa plec de acolo intr-un oras mare, unde sa am mai multe posibilitati" - sunt cateva dintre declaratiile acestui poet contemporan superoriginal.

"Versez" este primul sau volum de versuri. Intre timp, a mai publicat cateva ("Uibesc", "Nesfarsesc", "16 poezii de iubire pe care mi le-as fi scris mie daca as fi fost tu"). Toate versurile lui au un umor natural, aparte, iar ceea ce cred eu ca le face atat de simpatice e faptul ca, dincolo de rimele aparent naive, ascund cele mai sensibile mesaje. Tematica e si ea de efect, iar in volumul citat sunt stranse poeme pentru fiecare: 

- pentru corporatisti (sa zicem:-), textul "biroul: viata de dupa viata de dupa birou"

- pentru neveste (mai mult sau mai putin disperate), textul "aseara, la loto, a fost extras sotul meu"

- pentru visatori, textul "unde se duc secundele cand se duc"

- pentru iubitorii de animale, textul "animalul meu preferat sunt eu"

- pentru elevi/studenti (si nu numai pentru cei de la Academie...), textul "de la politia limbii romane, banuiesc ca stiti de ce v-am oprit"

- pentru indragostiti (pasionati sau nu de politica), textul "Republica Sentimentala Tu"

- pentru plictisiti, textul "eu n-am niciun hobby"

- chiar si pentru muribunzi, textul "vreau sa mai traiesc doar cinci zile"

Sper ca joaca de mai sus sa va provoace si sa porniti in cautarea poemelor lui Iv. Eu va doresc NOROC! si, ca un imbold in plus, citez poezia cu acelasi titlu:

noroc

daca iubita mea ar fi de catifea

as inveli tarabele de martisor cu ea

daca ar fi din ciocolata, din ea as modela

mici cocosei dulci, sa puteti gusta din ea

din portelan de-ar fi, as scapa-o din greseala

doar ca s-o lipesc inapoi, ceva mai punctuala

din lapte, miere, roua, praf stelar, trandafir-petale sa fi fost

as fereca-o-adanc in mine si v-as arata-o numai contra cost

ar mai fi putut sa fie si din plus, sau tesuta din vreun in

dar la cata harjoneala-ndura, sigur ar fi rezistat putin

din fericire, tipa e destul de vie

si-i fabricata din cea mai pura veselie

P.S. Asta e textul meu preferat, pentru ca ma face sa ma gandesc la prietena draga alaturi de care il descoperam pe Iv Cel Naiv, prin 2009, mai intai in micile poeme de pe internet, pe care ni le citeam cu voce tare si la care radeam pana adormeam... E si ea tot o tipa vie, fabricata din cea mai pura veselie, careia ii doresc sa primeasca multe declaratii de dragoste à la Iv :-)  

Andrei Plesu - "Despre frumusetea uitata a vietii"

Andrei Plesu - personalitate contemporana, reprezentant al Scolii de la Paltinis (initiata in anii '70 de filosoful Constantin Noica), critic de arta, eseist, publicist, fondator al publicatiei culturale "Dilema Veche" si al Colegiului "Noua Europa".

Volumul "Despre frumusetea uitata a vietii" cuprinde articole aparute in "Dilema" si in "Adevarul", reunite la sugestia prietenului Gabriel Liiceanu si publicate la Humanitas (una dintre cele mai importante edituri din tara, infiintata in 1990 printr-un ordin dat chiar de catre Plesu, care era ministrul culturii la acea vreme, si incredintata lui Liiceanu).

Multe dintre sectiunile acestui volum au titluri incitante si continut pe masura: "Sensul vietii. Punctaj pregatitor", "Ce nu aduc banii", "Despre iubirile fericite", "A manca sanatos", "Proasta folosire a inteligentei", "Cultura de internet", "Cum stam la televizor", "Globalizarea manelelor". 

In fiecare pagina e usor de recunoscut tipul de umor cultivat de Plesu, ca sa nu mai vorbim de eruditie, de claritatea si forta ideilor, de maiestria limbajului. Pentru cea din urma il apreciez cel mai mult si citez, in acest sens, o parte din articolul "Martirajul limbii romane". Aviz amatorilor!

"Ar trebui sa ne fie tuturor rusine de ceea ce se intampla in Romania de la o vreme. Am reusit sa intram in Europa, iesind din randul lumii. Am devenit, ca niciodata parca, o insula absurda, un conglomerat de dejectii, plutind in deriva. (...) Limba romana n-a fost niciodata mai batjocorita ca acum. Se vorbeste sangeros de urat, cu un apetit al promiscuitatii si al degradarii de care cu greu ne vom putea vindeca. Viata cetatii a devenit o baie de vulgaritate. Cu putin timp inainte sa moara, Socrate ii spunea prietenului sau Criton: reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greseala de limba, ci si un mod de a face rau sufletelor. A vorbi sleampat, rastit, ofensator, grobian si, pe deasupra, gresit, a nu acorda atentie greutatii cuvintelor, a spune orice despre oricine, a vorbi pentru a provoca furie sau durere sunt tot atatea feluri de a introduce, in mediul in care te manifesti, o primejdioasa otrava. Exigenta unei bune utilizari a limbii se adreseaza mai ales oamenilor si institutiilor pentru care vorbirea e o profesiune: presa in toate variantele ei, scoala pe toate nivelele ei, scriitorii si politicienii. Acestea sunt "mediile" creatoare de modele. (...) Cine se foloseste de cuvinte, cine scrie si scrie si vorbeste in vazul lumii umbla la tesatura cea mai intima a natiunii si a statului. (...) Nu poti pretinde respect si legitimitate cand raporturile tale cu limba pe care o vorbesti sunt cele ale unui violator in recidiva."

Sa preiau un astfel de semnal de alarma e aproape o datorie profesionala si chiar mai mult decat atat.

Observ cu atentie cum se vorbeste in jurul meu si ma intristeaza sa constat o diferenta vizibila intre generatii, in ceea ce priveste exprimarea. Tristetea e data de starea in care se gasesc multi tineri de azi. Desi scoliti, unii dintre ei scriu si vorbesc muuult mai prost decat parintii sau bunicii lor cu liceu, 8 clase, 4... E pacat! Sper sa ne trezim cumva! 

Daniel Pennac - "Necazuri cu scoala"

Daniel Pennac - scriitor francez contemporan, nascut in Maroc, a copilarit in Africa si Asia, a studiat la Nisa, devenind profesor de limba franceza. A publicat articole-pamflet, eseuri, romane (dintre care unele au fost ecranizate). Are o colaborare interesanta cu romanul Tudor Eliad, alaturi de care a scris doua romane politice burlesti ("Copiii Ialtei" si "Mos Craciun").

"Necazuri cu scoala", roman care a primit Premiul Renaudot in 2007, e de la bun inceput o scriere cat se poate de amuzanta (mai ales pentru profesori), fiindca este scris din perspectiva elevului-problema, autorul insusi declarandu-se o loaza - in familia sa a circulat legenda ca i-ar fi luat un an intreg sa invete litera "a"...

Pennac surprinde cu mult umor, dar si cu realism, angoasele specifice elevilor slabi, obsesiile care-i urmaresc pe parinti (indiferent de statutul social) si slabiciunile scolii. Dintre toate, am sa citez pasajul despre relatia parintilor cu scoala si despre tipologia reactiilor, pentru ca m-a facut sa reflectez asupra propriilor experiente:
"Ai de-a face cu mama pierduta, epuizata de deriva in care se afla fiul ei, evocand presupuse efecte ale dezastrelor conjugale: despartirea noastra e ceea ce l-a... de la moartea tatalui sau nu mai e chiar... Apoi e mama umilita de sfaturile prietenelor ai caror copii merg bine sau care, si mai rau, evita subiectul cu o discretie aproape insultatoare... Mai e si mama furibunda, convinsa ca baiatul ei este dintotdeauna victima inocenta a unei coalitii a profesorilor, cu toate disciplinele amestecate. Mai e si cea care nu face caz de nimeni, dar vitupereaza impotriva societatii care e plina de dezagregare, impotriva institutiei care se prabuseste, impotriva sistemului putred, in fond impotriva realului, care nu corespunde visului ei... Apoi e mama furioasa pe copilul ei: baiatul asta care nu face nimic si vrea totul, baiatul asta pentru care am facut totul si niciodata nu... nici macar o singura data, ma-ntelegeti! Apoi e mama care n-a intalnit nici macar un singur profesor tot anul sau cea care i-a batut la cap pe toti... Mai e si mama care s-a folosit zadarnic de toate resursele ajutoarelor auxiliare: sport, psihologie, ortofonie, sofrologie, cure de vitamine, relaxare, homeopatie, terapie familiala sau individuala... Apoi e mama care plange, iti telefoneaza si plange in tacere, iar dupa aceea isi cere scuze ca plange... un amestec de mahnire, de ingrijorare si de rusine... La drept vorbind, tuturor le e un pic de rusine si toate sunt ingrijorate in legatura cu viitorul baiatului: Ce va face el in viata? Viitorul vazut ca un zid pe care ar fi proiectate imaginile enorm marite ale unui prezent lipsit de speranta, iata marea spaima a mamelor!"

De fapt, mi s-a parut ca intregul roman e adresat profesorilor, carora autorul le sugereaza sa fie autentici, sa se implice afectiv, sa investeasca mai multa dragoste in munca lor pentru a trezi interesul elevilor, in mod deosebit al celor greu de recuperat. Preiau, cu titlu de concluzie, urmatoarea afirmatie a autorului: "Toate relele care se spun despre scoala ne ascund numarul de copii pe care scoala i-a salvat de deficientele, prejudecatile, aroganta, ignoranta, prostia, cupiditatea, imobilitatea sau fatalismul familiei". M-as bucura daca, in societatea noastra, cat mai multa lume ar constientiza aceasta realitate. Dar e nevoie de curaj pentru a recunoaste ca asa stau lucrurile...

Jose Saramago - "Farime de memorii"

Jose Saramago - important scriitor portughez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1998,
s-a nascut intr-o familie de tarani saraci si a crescut intr-un satuc aflat la 100 km de Lisabona; universul scrierilor sale isi are radacinile in atmosfera creata de bunic, ale carui povesti inedite, pline de fapturi fabuloase, ii deschid tanarului apetitul pentru fictiune.

Volumul "Farime de memorii" reflecta atasamentul autorului fata de spatiul in care si-a trait primii ani de viata si fata de persoanele pe care le-a avut in preajma in aceasta etapa a formarii sale. Autorul isi aminteste, cu sensibilitate si umor, tot felul de episoade care l-au marcat, iar modul in care le povesteste ii demonstreaza crezul artistic: "Anumiti autori, printre care ma includ, privilegiaza, in povestile pe care le spun, nu istoria pe care au trait-o sau o traiesc, ci istoria propriei memorii, cu exactitatile si scaparile ei, cu minciunile ei care sunt in acelasi timp adevaruri si adevarurile ei care nu se pot feri de a fi in acelasi timp minciuni. Daca ma gandesc bine, eu sunt numai memoria pe care o am, si aceasta este singura istorie pe care vreau si pot s-o povestesc".

Unul dintre pasajele mele preferate e cel care surprinde atitudinea bunicilor fata de viata, iar textul pare sa transmita emotia scriitorului data de cele descoperite:
"Tu, bunico, stateai pe pragul usii tale, deschisa spre noaptea instelata si imensa, spre cerul despre care nu stiai nimic si pe unde nu aveai sa calatoresti niciodata, spre linistea campurilor si a pomilor umbrosi si ai spus, cu seninatatea celor nouazeci de ani ai tai si focul unei adolescente niciodata pierdute: "Lumea e atat de frumoasa si mie imi pare atat de rau ca mor". Exact asa. Eu eram acolo.
Printre purcelusii nou-nascuti aparea din cand in cand cate unul mai debil care, in mod inevitabil, suferea din cauza frigului noptii, mai ales daca era iarna, care putea sa-i fie fatal. Totusi, din cate stiu eu, nici unul dintre aceste animale n-a murit. In fiecare noapte, bunicul si bunica se duceau la cocini si luau cei trei sau patru purcelusi mai fragili, le spalau picioarele si ii culcau in propriul lor pat. Acolo dormeau impreuna, aceleasi pleduri si aceleasi cearceafuri care-i acopereau pe oameni acopereau si animalele, bunica pe o parte a patului, bunicul pe cealalta si, intre ei, trei sau patru purcelusi care, cu siguranta, credeau ca se afla in imparatia cerurilor...".

Partea asta mi-a atras atentia pentru ca surprinde cu multa candoare frumusetea si profunzimea sufleteasca a omului simplu. Mi se pare induiosatoare melancolia femeii de 90 de ani care, desi nu a iesit niciodata din satul sau si nici din saracie, face o declaratie de dragoste vietii, in prag de moarte. La fel de mult mi-a placut povestea bunicilor care dormeau cu purcelusii, impartind cu ei putinul pe care il aveau. Cred ca si astazi se pastreaza, mai ales in mediul rural, mentalitatea oamenilor de a-si trata animalele din ograda ca pe membri ai familiei. Simpatic, nu? :-)