Jose Saramago - "Farime de memorii"

Jose Saramago - important scriitor portughez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1998,
s-a nascut intr-o familie de tarani saraci si a crescut intr-un satuc aflat la 100 km de Lisabona; universul scrierilor sale isi are radacinile in atmosfera creata de bunic, ale carui povesti inedite, pline de fapturi fabuloase, ii deschid tanarului apetitul pentru fictiune.

Volumul "Farime de memorii" reflecta atasamentul autorului fata de spatiul in care si-a trait primii ani de viata si fata de persoanele pe care le-a avut in preajma in aceasta etapa a formarii sale. Autorul isi aminteste, cu sensibilitate si umor, tot felul de episoade care l-au marcat, iar modul in care le povesteste ii demonstreaza crezul artistic: "Anumiti autori, printre care ma includ, privilegiaza, in povestile pe care le spun, nu istoria pe care au trait-o sau o traiesc, ci istoria propriei memorii, cu exactitatile si scaparile ei, cu minciunile ei care sunt in acelasi timp adevaruri si adevarurile ei care nu se pot feri de a fi in acelasi timp minciuni. Daca ma gandesc bine, eu sunt numai memoria pe care o am, si aceasta este singura istorie pe care vreau si pot s-o povestesc".

Unul dintre pasajele mele preferate e cel care surprinde atitudinea bunicilor fata de viata, iar textul pare sa transmita emotia scriitorului data de cele descoperite:
"Tu, bunico, stateai pe pragul usii tale, deschisa spre noaptea instelata si imensa, spre cerul despre care nu stiai nimic si pe unde nu aveai sa calatoresti niciodata, spre linistea campurilor si a pomilor umbrosi si ai spus, cu seninatatea celor nouazeci de ani ai tai si focul unei adolescente niciodata pierdute: "Lumea e atat de frumoasa si mie imi pare atat de rau ca mor". Exact asa. Eu eram acolo.
Printre purcelusii nou-nascuti aparea din cand in cand cate unul mai debil care, in mod inevitabil, suferea din cauza frigului noptii, mai ales daca era iarna, care putea sa-i fie fatal. Totusi, din cate stiu eu, nici unul dintre aceste animale n-a murit. In fiecare noapte, bunicul si bunica se duceau la cocini si luau cei trei sau patru purcelusi mai fragili, le spalau picioarele si ii culcau in propriul lor pat. Acolo dormeau impreuna, aceleasi pleduri si aceleasi cearceafuri care-i acopereau pe oameni acopereau si animalele, bunica pe o parte a patului, bunicul pe cealalta si, intre ei, trei sau patru purcelusi care, cu siguranta, credeau ca se afla in imparatia cerurilor...".

Partea asta mi-a atras atentia pentru ca surprinde cu multa candoare frumusetea si profunzimea sufleteasca a omului simplu. Mi se pare induiosatoare melancolia femeii de 90 de ani care, desi nu a iesit niciodata din satul sau si nici din saracie, face o declaratie de dragoste vietii, in prag de moarte. La fel de mult mi-a placut povestea bunicilor care dormeau cu purcelusii, impartind cu ei putinul pe care il aveau. Cred ca si astazi se pastreaza, mai ales in mediul rural, mentalitatea oamenilor de a-si trata animalele din ograda ca pe membri ai familiei. Simpatic, nu? :-)