Parinoush Saniee - "Tatal celuilalt copil" (o carte despre traumele noastre, cele de toate zilele...)

Parinoush Saniee - prozatoare iraniana contemporana, sociolog si psiholog de profesie; este autoarea mai multor romane publicate in ultimii ani, dintre care cel mai cunoscut este "Cel care ma asteapta" - carte interzisa in tara natala, dar devenita bestseller international. Se pare ca autoarea mai are cateva scrieri care asteapta sa treaca de comisia de cenzura iraniana... Sa speram ca vor fi publicate pana la urma!

"Tatal celuilalt copil" mi s-a parut o carte care nu putea fi scrisa de altcineva decat de catre un psiholog. Incarcatura emotionala si povara traumelor purtate de personaje e, pe alocuri, sufocanta pentru cititor. Romanul spune povestea unei familii cu trei copii: fiul cel mare fara cusur, mijlociul fara... glas si mezina de maxima dragalasenie. Intamplarile trec prin constiinta a doi naratori: Maryam (mama) si Shahab (baiatul mut, suspectat de probleme mintale - te va enerva la culme in unele scene!).

Suferinta acestei familii disfunctionale e alimentata, bineinteles, de societatea plina de prejudecati si de asteptari care mai de care mai presante. Ideea ca "orice copil reusit e al tatalui, in timp ce un copil cu probleme e al mamei" este doar una dintre ineptiile universului in care se misca personajele romanului.

Frica lui Shahab de a vorbi e alimentata de atitudinea de respingere a tatalui, pregatit parca in fiecare clipa sa fie facut de rusine. Relatia lor e un cerc vicios perfect.

In tot climatul care se naste, fratele cel mare aproape ca isi distruge personalitatea si viata, incercand sa compenseze. De la un punct incolo, nu se mai stie cine sufera mai tare:
"Arash se intorcea si el la cartile, caietele si multele lui lectii. Bietul Arash, nu avea de ales - trebuia sa ia mereu premiul intai. Era condamnat la excelenta pentru a repara rusinea tatalui de a avea un copil retardat. Copilaria lui Arash fusese zdrobita sub aceasta povara, care ii ameninta acum si adolescenta si tineretea. Incet-incet, si el uita sa rada si sa spuna lucruri vesele. Doar Shadi era ea insasi. Facea orice dorea. Nimeni nu avea nicio pretentie de la ea. Ea putea sa se joace, sa rada si sa fie un copil fericit. Intr-o asemenea casa, n-aveam nevoie sa vorbesc. Toata dorinta de a ma exprima, aici pur si simplu murea".

Astfel, Shahab devine obsedat de ideea ca nu are tata, ca tatal sau este "al celuilalt copil", adica al fratelui Arash, fapt care adanceste prapastia dintre ei, caci fiecare il considera pe celelalt un dusman nerecunoscator, razbunator si rece.

Familia isi traieste zilnic drama aparent fara iesire, rumegand la nesfarsit aceleasi intrebari, acuzatii si resentimente. Parintii isi consuma toate resursele apeland la fel de fel de medici care ofera puncte de vedere contradictorii. Singura care intelege cum s-a ajuns aici si ce le lipseste, de fapt, e bunica, cea mai simpla dintre toti si cea care va contribui decisiv la vindecarea de mutenie:
"Noi, astia mai batrani, desi n-avem atata carte ca voi, ne-am descurcat mai bine cu copiii nostri. Copiii nostri au crescut mai natural. Stii, de fapt, ce e? Unele lucruri nu apar scrise in carti si in caiete, iubirea e o poveste scrisa in inimile oamenilor. Nu-ti trebuie scoala ca s-o citesti".

Ce se intampla cu relatia dintre tata si fiu?! Nu va asteptati la vreun final de basm, doar atat spun, sa nu stric farmecul :-)